Foto special:
SFÂNTA MĂNĂSTIRE TISMANA
Mănăstirea
Tismana este cel mai vechi aşezământ monahal din ţara
Românească, având un rol primordial în menţinerea credinţei
ortodoxe de-a lungul a peste 600 de ani.
Ea reprezintă un monument de reculegere şi
închinăciune, de cinstire a credinţei noastre
strămoşeşti, un edificiu de prea frumoasă artă
străveche. Ea a fost şi un post de apărare al ţării în
vremuri de război, de găzduire a multor personalităţi
pătrunse de un înalt patriotism.
"Veniţi
la Tismana: linişte, dumbrăvi minunate şi ape curgătoare ce
ţâşnesc de pretutindeni"
G. Sfetea
,,...O lume de închipuiri, de basm"
Alex. Vlahuţă
„Iată cea mai veche şi mai măreaţă
din toate mănăstirile de peste Olt”
Grigore Alexandrescu
„…măreţ cuib al Basarabilor”
George Coşbuc
SCURT ISTORIC
Sfânta
Mănăstire Tismana este cel mai vechi aşezământ monahal
din Ţara Românească – un important monument de reculegere şi
închinăciune, de cinstire a credinţei noastre ortodoxe.
Construită
tot prin râvna cuviosului Nicodim, sora ei, Mănăstirea Vodiţa a
fost distrusă puţin timp după construire, singura citadelă
a ortodoxiei noastre cu o nepreţuită şi neobosită activitate
rămânând, timp de peste şase veacuri, Mănăstirea Tismana.
Deoarece cu
Vladislav (Vlaicu) Vodă (1364-1377) începe pomelnicul
mănăstirii, fratele lui Vlaicu, Radu Vodă asociat la domnie din
1372, fiind al doilea în pomelnic, istoricul Al. Ştefulescu susţinea
că la începutul domniei lui Vlaicu Vodă între anii 1364-1366 s-au
construit mai întâi biserici din lemn şi s-au făcut danii prin
hrisov.
"Tot ceea ce se făcea danie mănăstirii Vodiţa s-a dat şi
Tismanei - scria istoricul - amândouă mănăstirile fiind sub
conducerea unuia şi aceluiaşi stareţ, Nicodim".
Abia după aceea a început construcţia Vodiţei din zid iar sub Radu I
Vodă, zis şi Radu Negru Vodă, biserica din zid a Tismanei.
Intr-un peisaj
fermecător, asemenea unui castel medieval cu bastioane la colţuri,
Mănăstirea Tismana este aşezată pe vârf de stâncă, pe
muntele Stârmina, înconjurată de culmi împădurite şi stâncoase,
lângă gura întunecată a Peşterii Sfântului Nicodim şi de
sub ale cărei ziduri ţâşneşte apa, rostogolindu-se în
cascadă, cu o cădere de cca 40 m în râul Tismana.
Celebrul
călător – diaconul Paul de
Alep, împreună cu Patriarhul Macarie al Antiohiei au vizitat
Mănăstirea Tismana în iulie 1657 şi menţionează în
cartea sa, scrisă în limba arabă, „Note de călătorie”,
printre altele: „…într-adevăr, ea nu mai are seamăn nici în
această ţară, nici în alta, prin frumuseţea locului şi
a aşezării, prin mulţimea apelor sale şi întărirea pe
care o are, ajutată şi de ocrotirea zidurilor sale înconjurătoare.”
CTITORUL
mănăstirii este Cuviosul Nicodim cel Sfinţit de la Tismana
(1310-1406) – lui îi aparţine alegerea a arhitecturii şi a
decoraţiunilor acesteia. Construcţia din zid a fost realizată
cu sprijinul material al domnitorilor Basarabi:
Radu Negru Voievod (1377-1383) şi fiii acestuia Dan I (1384- 1386) şi
Mircea cel Bătrân (1386-1418).
SFÂNTUL NICODIM
este de neam valah din sudul Dunării, după mamă înrudindu-se cu
domnitorii Basarabi şi cneazul Lazăr al Serbiei.
Din dorinţa de
a-şi dedica viaţa lui Dumnezeu, la 16 ani părăseşte în
ascuns casa părintească din cetatea Prilep (Macedonia) şi cu
ajutorul unor călugări athoniţi ajunge la Mănăstirea
Hilandaru, din Sfântul Munte Athos. Aici îşi desăvârşeşte
învăţătura, deprinzând limba slavonă şi greacă
şi iniţiindu-se în arta athonită: caligrafie, pictură,
argintărie, arhitectură, zidărie, dogărit,etc.
În Ţara
Românească, Sfântul Nicodim a venit prin chemare divină, cu misiunea
de a ridica o mănăstire într-un loc ales de Dumnezeu.
Documentele istorice
menţionează mai multe mănăstiri – ctitorii ale sfântului:
Vratna şi Mănăstiriţa (în Serbia), Vodiţa, Gura
Motrului, Topolniţa, Vişina, Aninoasa, Tismana, (în Ţara
Românească) şi Prislop (în Ţara Haţegului).
Împreună cu el,
Cuviosul Nicodim aduce un grup de călugări organizaţi în
viaţă de obşte şi trăitori în rugăciunea inimii: Doamne
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine
păcătosul.
Locul de rugăciune, priveghere şi odihnă al Cuviosului,
a fost în grota aflată pe stânca de lângă mănăstire.
Cuviosul Nicodim a fost solicitat să mijlocească pentru
Serbia la Constantinopol, în anul 1375 ridicarea anatemei, datorată
conflictului dintre aceste două Biserici din anul 1346. Patriarhul Filotei
al Constantinopolului la apreciat foarte mult pe Sfântul Nicodim, i-a
dăruit cârja sa, trei
părticele de sfinte moaşte
şi la făcut arhimandrit, Mănăstirea Tismana devenind
„Marea Lavră” şi prima
arhimandrie din ţară.
La
Mănăstirea Tismana, Cuviosul Nicodim a întemeiat o vestită
şcoală de caligrafie cu copişti de cărţi
bisericeşti în diverse limbi. El însuşi în anul 1405 a caligrafiat
şi miniat un Tetravanghel pe pergament
pe care la ferecat cu coperte de argint aurit, măiestrit lucrate, o
capodoperă a epocii. Este cea mai veche carte datată din Ţara
Românească cu cea mai veche ferecătură şi se află la
Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti.
Cuviosul Nicodim s-a
mutat la cele veşnice la 26 decembrie 1406 şi a fost îngropat în
mormântul din pridvorul bisericii, pe care şi l-a săpat dinainte. Acum
o candelă neadormită veghează acest loc unde i s-au odihnit sfintele moaşte.
BISERICA
Mănăstirii Tismana a fost sfinţită la 15 august 1378 cu
hramul „Adormirea Maicii Domnului”, fapt întărit documentar de hrisovul
Voievodului Dan I din 1385, octombrie 3, care se păstrează şi
astăzi.
Ea este
construită în stil bizantin, plan triconc, cu ziduri de piatră foarte
groase, cu trei turle pe naos, pronaos şi pridvor şi este
susţinută de contraforţi şi de pridvorul ce înconjoară
pronaosul şi o parte din naos.
De-a lungul timpurilor, datorită deselor
prigoane ale păgânilor asupra ţării noastre,
Mănăstirea Tismana a suferit mai multe distrugeri şi
transformări, multe refaceri şi donaţii din partea voievozilor
Basarabi şi a unor boieri înstăriţi, mănăstirea fiind
ctitorie voievodală
şi un puternic loc strategic. În 1520 voievodul Neagoe Basarab a
acoperit biserica cu plumb; în 1541 domnitorul Radu Paisie a făcut
chenarele şi uşile bisericii mari; Matei Basarab a făcut
biserica mică a spitalului mănăstiresc (1650), clopotniţa
şi a dăruit un clopot mare; marele ban al Craiovei Cornea
Brăiloiu a refăcut chiliile şi casele egumeneşti, de
asemenea a făcut mari donaţii mănăstirii; Jupâneasa Stanca
Glogoveanu a refăcut pictura (1733 şi 1766) şi uşile
bisericii (1782). Importante danii şi obiecte de cult a făcut
Constantin Brâncoveanu.
PICTURA. La
început Biserica a fost zugrăvită într-o singură culoare, în
ocru, cu figuri geometrice şi florale. Prima pictură
iconografică a fost executată abia în secolul al XVI-lea (1564) de
pictorul Dobromir din Târgovişte. Această pictură în culori vegetale se află şi astăzi pe pereţii
din pronaos fiind cea mai veche pictură bizantină ce se
păstrează în Ţara Românească.
În anul 1732 se reface
pictura din Naos şi Sfântul Altar cu ajutorul material al Doamnei Stanca
Glogoveanu, în Pronaos fresca din 1564 nu a fost distrusă, ci peste ea a
fost aplicată o nouă frescă datată 1766 pictor fiind
Dimitrie Diaconu.
În 1955, în cadrul
lucrărilor de restaurare a Mănăstirii conduse de G. Russu s-a
trecut la extracţia frescei din 1766 din Pronaos – caz unic în Europa.
Fresca extrasă a fost încorporată în pereţii muzeului
Mănăstirii şi pe coridoarele chiliilor. Totodată s-a
restaurat şi conservat prima pictură, din 1564, care a fost
lucrată după toate canoanele artei bisericeşti, cu deosebit
talent şi evlavie. La realizarea celor nouă registre ale Sinaxarului
s-a folosit un roşu oriental – culoare specifică doar
Mănăstirii Tismana.
O ultimă
pictură a Bisericii s-a făcut în Pridvor care a fost reconstruit în
1983, după planul Sfântului Nicodim şi pictat în 1994 de pictorul
Grigore Popescu din Câmpulung Muscel. Este pictură bizantină, cu
desen corect şi armonie discretă a tonurilor cromatice, cu prezentare
iconografică unică. Aici, pentru prima dată sunt pictaţi
toţi sfinţii daco-români descoperiţi şi canonizaţi în
ultimii ani ai secolului al XX-lea, alături de toţi sfinţii
români ce se prăznuiau.
TEZAURUL
Mănăstirii Tismana a fost deosebit de mare, dar stricăciunile
aduse mănăstirii de veacuri a făcut să se piardă. O
parte
din obiectele de valoare păstrate se găsesc la Muzeul de
Artă a României. Muzeul Mănăstirii are o bogată
colecţie de picturi murale
(provenite din Pronaos, pictura din 1766), icoane vechi pe lemn, obiecte
de cult, cărţi vechi, veşminte, uşile vechi ale bisericii
(1782) şi altele.
În Biserică se
găseşte o raclă de argint, executată de artistul plastic
Gheorghe Stoica din Bucureşti în 1980, care conţine trei
părticele de Sfinte Moaşte: de la Sfântul Nicodim degetul
arătător de la mâna dreaptă şi crucea de plumb ce o purta
la gât, de la Sfântul Ignatie Teoforul şi Sfântul Ioan Gură de Aur.
Biserica
Mănăstirii Tismana îşi etalează statutul de „monument de
artă” prin tot ceea ce reprezintă şi există în ea:
catapeteasma din stejar executată în 1766 în stil post-brâncovenesc cu
ornamente florale, suflată în aur, cu icoanele împărăteşti
(1844); iconostasul mic sculptat în lemn de tei, aurit, executat de Ghenadie
monahul (1741-1742); stranele (tetrapoadele) sculptate de călugări în
anul 1731 şi 1735; policandrul mare din alamă lustruită secolul
al XIX-lea; toaca metalică de forma vulturului bicefal – stema domnitorilor
Basarabi, deosebit de valoroasă, şi altele.
Poetul George
Coşbuc a dăruit pentru Paraclisul ctitorit de Matei Basarab două
vitralii din 1916, deosebit de frumoase, în memoria fiului său Alexandru,
iar G. Sfetea, un alt vitraliu pentru mama lui Maria, aflate acum în Muzeul
Mănăstirii.
Mănăstirea
Tismana a fost transformată în chinovie de maici în anul 1949, care duc
viaţă de obşte, împletind munca cu rugăciunea. Slujbele se
săvârşesc după tipicul tradiţional. Sfânta Liturghie în
fiecare zi, Vecernia seara şi Miezonoptica şi Utrenia la miezul
nopţii; Cântările se fac pe muzică psaltică conform
tipicului monahal.
În prezent,
Mănăstirea are 60 de vieţuitoare, dintre care cinci stau în
schiturile mănăstirii, stareţă de peste 40 de ani este
Stavrofora Ierusalima Gligor sub a cărei păstorire
Mănăstirea Tismana a cunoscut multe şi importante înnoiri.
Pe muntele Cioclovina,
la N-V de Mănăstirea Tismana se află două schituri:
Cioclovina de Jos, amintit documentar în anul 1660, iar în anul 1715 conform
pisaniei a fost refăcut de egumenul Nicodim, având hramul „Sfinţii
Voievozi”, şi Cioclovina de Sus, ridicat de acelaşi egumen în anul
1714, pe vârful muntelui având hramul „Schimbarea la Faţă”.
Bisericuţa Schitului Cioclovina de Sus a fost pictată în anul 1999 de
pictorul Grigore Popescu. A fost sfinţită de IPS Teofan, Arhiepiscop
al Craiovei şi Mitropolitul Olteniei în vara anului 2005.
Mănăstirea
Tismana a fost şi rămâne cea mai veche vatră de cultură, un
uriaş muzeu al trecutului, un sanctuar pentru marile arderi umane ale
prezentului şi o fereastră deschisă spre aspiraţiile
viitorului.
|
|
|
|
|